Prelucrarea sticlei prin suflare a fost descoperită acum mai bine de 2000 de ani, undeva pe coasta Mediteranei de Est. Se pare că fenicienii au fost cei care, în timpul unei expediții, au observat că amestecul de nisip și piatră vulcanică, topite sub căldura focului din taberele militare, se amestecau într-un material translucid și întrucâtva flexibil. Ei au început să experimenteze diverse combinații de ingrediente și diverse proporții, fiind primii care au creat în istorie acest material versatil și aparent banal, fără de care nu ne-am putea concepe viața.
Toata lumea cunoaște, măcar din auzite, finețea sticlăriei făurite la Murano, Veneția – centrul mondial al acestei adevărate arte, acolo unde sticlăritul este aproape la fel de vechi ca civilizația însăși. Chiar cu un termen de comparație atât de greu de atins, sticlăritul este o preocupare și în alte zone din bazinul Mediteranei. Dintre acestea, atelierele de prelucrare a sticlei din Malta sunt extrem de apreciate de cunoscători, chiar dacă în insulă este o ocupație relativ nouă. Turiștii străini care vin în sat, atrași de renumele pricepuților artizani, îi pot admira pe aceștia chiar la lucru. Sticla recuperată și pigmenții sunt puse împreună într-un cuptor alimentat cu gaz și topite la 1300 grade. Topitura este prinsă prin mișcări de rotire la capătul unui tub lung, încins în foc, o țeavă în care sticlarii suflă apoi aer, născând repede forme complicate, simetrice sau nu, din bucata de sticlă topită. Apoi, cu ajutorul unor instrumente ca niște foarfece, taie porțiuni din obiectul în formare, modelându-l după dorință. Pe măsură ce lucrarea se răcește și devine mai puțin maleabilă, este introdusă, tot la capătul tubului, într-un al doilea cuptor care o reîncălzește, permițând mesterului sticlar să își continue opera, colorand-o și modeland-o uimitor. La sfârșit, un cuptor de uscare aduce încet-încet (pentru a evita crăparea) piesa la temeratura camerei, în procesul numit răscoacere. Sticla se prelucrează în echipă, așa încât fiecare obiect este o operă de artă colectivă. Primul lucrător suflă boțul topit scos din cuptor, al doilea aplică culoarea; un al treilea acoperă zona colorată cu sticlă clară, în timp ce al patrulea lucrează la forma obiectului, folosind unealta potrivită. Cel mai greu este să controlezi culoarea; culoarea în sticlărie nu se comportă ca atunci când amesteci acuarele pe pânză, iar mixtura de pigmenți trebuie făcută într-un stadiu intermediar, altfel piesa este ratată.
sursa: www.anacronic.ro
